Sunday, May 5, 2013

Eternal Wandering (2)

From Insomnia: A Cultural History / O istorie culturală a insomniei, by Eluned Summers-Bremner (trad. Laura Savu) (my emphasis):
În romanele gotice, spiritele, cum ar fi Diavolul, nu dorm niciodată, iar echivalentul lor uman era întruchipat de „sufletele fără somn”, aşa cum erau cunoscuţi, din vremuri medievale şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, sinucigaşii (după cum menţionează Richard Davenport-Hines, sinuciderea a fost considerată o crimă în Anglia până în 1879). În Metz şi Strasbourg, cadavrele „sinucigaşilor erau puse în butoaie” şi lăsate să plutească pe râuri, reconstituind, astfel, fizic, „rătăcirea eternă” la care sufletele lor erau condamnate. Se credea că, din moment ce ele „nu aşteptaseră chemarea morţii”, aceste suflete nu puteau ajunge pe tărâmul morţilor şi, de aceea, obişnuiau să revină pentru a-i chinui pe cei vii. Ca o ironie, dorinţa sinucigaşului de a atinge o stare de somn în moarte se transforma într-o veghe eternă. Conform legislaţiei engleze din 1853, sinucigaşii puteau fi îngropaţi numai între nouă seara şi miezul nopţii, şi numai în pământ nesfinţit, pentru a reduce riscul contaminării spirituale. Ei erau îngropaţi la răscruce de drumuri, în speranţa că acea cruce îl va ţine deoparte sau îl va dezorienta pe Diavol, sau sub zidurile cimitirelor pentru ca viii să nu calce din greşeală pe pământul care-i acoperea.

*****